La 91 de ani, Clint Eastwood este prezent pe marile ecrane cu pelicula „Cry Macho”
La 91 de ani este în continuare activ în lumea filmului. Printre ultimii giganţi ai cinema-ului hollywoodian, Clint Eastwood a întruchipat America pe ecrane timp de şase decenii. Şi nimic nu pare să-l oprească, notează AFP într-un amplu articol dedicat actorului, citată de Agerpres.
Pelicula „Cry Macho” va avea miercuri premiera în Franţa şi nimeni nu poate băga mâna în foc că acesta va fi ultimul film al legendarului regizor, a cărui carieră a debutat în anii '50 cu roluri secundare, pentru ca apoi să continue cu regie de film.
Pe ecran apare un Clint Eastwood cu trăsături proeminente şi mersul rigid, dar acesta nu-l împiedică să urce pe cal şi să-i aplice o lovitură puternică unui adversar ca în vremurile bune.
Cu ambianţă de western, „Cry Macho”, o odă dedicată eroului ce revine acasă şi principiilor sale morale, ar putea rezuma o parte din viaţa veteranului actor şi regizor, criticat deseori pentru valorile sale de dreapta.
Născut în 1930, Clint Eastwood are în portofoliu peste 60 de filme, unele dintre acestea recompensate cu premii prestigioase („Unforgiven” - 1993, recompensat cu Oscarul pentru regie şi pentru cel mai bun film, „Million Dollar Baby” - 2005, de asemenea Oscar pentru cel mai bun film şi pentru cel mai bun regizor).
Siguranţă de sine
Eastwood a început să facă regie în 1971 odată cu thrillerul ''Play Misty for Me'', abordând apoi toate genurile care au scris istorie la Hollywood: western (''The Outlaw Josey Wales'' - 1976), melodramă (''The Bridges of Madison County'' - 1995), film de război (''Letters from Iwo Jima'', 2006).
Ca actor, cunoaşte celebritatea în anii 1960 după întâlnirea cu regizorul Sergio Leone şi trilogia-cult realizată de acesta ''A Fistful of Dollars''/''For a Few Dollars More''/''The Good, the Bad and the Ugly''. Atunci s-a născut legenda anti-eroului, cu un joc minimalist şi tăceri prelungi care îi scot în evidenţă carisma, privirea pătrunzătoare de un albastru-metalic şi silueta sa uscăţivă de 1,93 înălţime.
A imprimat în filmele sale temele care îi sunt dragi - solitudinea individului în confruntarea cu grupul, loialitatea şi primatul adevărului, dispreţul faţă de moda şi dictatele studiourilor de film. Unele îşi au originea în copilăria petrecută într-un mediu muncitoresc în Oakland (California).
Printre influenţele revendicate se numără John Ford şi John Huston, dar şi Don Siegel, de la care a învăţat deprinderea de a filma rapid, ceea ce îl ajută să nu depăşească nici calendarul, nici bugetele.
Sub indicaţiile regizorale ale lui Siegel, Eastwood a interpretat rolul unui poliţist-justiţiar în ''Dirty Harry'' (1971), un personaj care i-a atras eticheta de „fascist”. Însă Clint Eastwood, catalogat reacţionar pentru pelicula ''American Sniper'' (2014), este obişnuit însă cu polemicile în faţa cărora rămâne la fel de sigur pe sine.
„Mă întreb dacă nu este de ajuns”
Conservator, apropiat Partidului Republican şi tată a opt copii, Eastwood s-a jucat mereu cu ambiguitatea eroului său - reacţionar, rasist şi războinic. În viaţa privată, actorul a fost marcat de moartea precoce a tatălui său în urma unei crize cardiace, nu a fumat niciodată, a practicat meditaţia şi nu este un adept al armelor de foc.
Convingerile sale ar trebui mai degrabă căutate în sânul unei tradiţii politice specifice americane, aceea a libertăţilor individuale.
În ultimii ani, Clint Eastwood nu şi-a redus activitatea, iar pandemia nu a reuşit să-i perturbe prea tare ritmul de metronom în care a lansat câte un film în fiecare an, unele dintre pelicule primite negativ de critică.
După ''Million Dollar Baby'', a jucat în mod constant personaje în vârstă şi a anunţat că se va retrage din activitatea actoricească odată cu rolul din ''Gran Torino'', în 2008... dar de atunci a mai apărut în faţa camerei de luat vederi în trei rânduri - ''Trouble with the Curve'' (2012), ''The Mule'' (2018) şi ''Cry macho''.
Actorul declara în septembrie pentru Los Angeles Times: „De ce continui să lucrez la mai mult de 90 de ani? O să arunce oamenii cu roşii în mine? Am ajuns în punctul când mă întreb dacă nu este de ajuns. Dar nu şi în punctul în care am decis că este de ajuns”.
