Cum se simte Sharon Stone la 22 de ani de când a suferit un anevrism cerebral: „Am nevoie de 8 ore de somn neîntrerupt ca să nu am convulsii”
Data publicării:
Sharon Stone a fost la un pas de moarte în anul 2001, atunci când a suferit un accident vascular cerebral, în urma căruia s-a confruntat cu o hemoragie cerebrală. La vremea respectiva, actrița a pierdut foarte mult sânge, dar și 18% din masa ei corporală și a fost în comă timp de 9 zile.
La acea vreme, vedeta de la Hollywood, acum în vârstă de 65 de ani, avea o carieră în plină ascensiune. Cu cinci ani în urmă fusese nominalizată la Oscar, iar cu doar câteva luni înainte de accident îl adoptase pe fiul ei Roan, acum în vârstă de 23 de ani. Acum, la 22 de ani de la episodul traumatizant, Sharon a dezvăluit, într-un interviu pentru revista People, că are nevoie de 8 ore de somn neîntrerupt ca să nu aibă convulsii.
„Mult timp am încercat să mă prefac să sunt bine. Dar am nevoie de 8 ore de somn neîntrerupt pentru ca tratamentul meu pentru creier să funcționeze, astfel încât să nu am convulsii. Din acest motiv nu pot munci la capacitate maximă. Am nevoie de acest stil de viață și am avut nevoie de el în ultimii 22 de ani. Sunt deschisă acum să vorbesc despre asta”, a mărturisit Sharon Stone.
În urma incidentului, Stone a trecut prin cea mai grea perioadă din viața ei. Căsnicia cu Phil Bronstein s-a încheiat în 2004 și nu a mai fost sunată pentru niciun proiect. Amintindu-și de procesul de recuperare, actrița a susținut că „se bâlbâia” și „nu vedea corect”. Mai mult, ea s-a confruntat și cu pierderi de memorie pentru o lungă perioadă de timp.
„Am pierdut totul. Mi-am pierdut toți banii. Mi-am pierdut custodia copilului. Mi-am pierdut cariera. Am pierdut toate aceste lucruri pe care le-am simțit cu adevărat făcând parte din identitatea și viața mea”, a spus Sharon. „Nu mi-am recuperat niciodată aceste lucruri, dar am ajuns într-un punct în care sunt de acord cu asta, în care recunosc că eu sunt suficientă”.
Actrița a dezvăluit că acum se simte curajoasă să împărtășească povestea și cu ceilalți și speră să fie un exemplu pentru cei care au trecut prin aceleași lucru ca ea: „Vin dintr-o familie distrusă. Am crescut crezând că trebuie să am grijă de toți ceilalți. Mi-a luat mul timp să înțeleg că nu trebui să repar viețile celorlalți și că este în regulă să primesc ajutor, să concep să sunt o persoană cu dizabilități. Mă simt mândră de mine și de realizările mele, de faptul că am supraviețuit și că am putut să-i ajut și pe ceilalți să supraviețuiască”.
