Conservatorii critică „One Battle After Another”: „Cel mai iresponsabil film al anului”
„One Battle After Another”, în regia lui Paul Thomas Anderson, a fost declarat pe reţelele sociale „filmul anului”. Adaptarea de aproape trei ore a romanului „Vineland” al lui Thomas Pynchon, avându-l în rolul principal pe Leonardo DiCaprio, a primit laude din partea criticilor, scoruri ridicate din partea publicului şi încasări solide la box office - depăşind pragul de 100 de milioane de dolari la nivel mondial şi fiind cel mai profitabil film din cariera lui Anderson, potrivit The Hollywood Reporter.
Având în vedere că filmul este şi intens politic - povestind despre un revoluţionar epuizat (DiCaprio) care încearcă să-şi salveze fiica (Chase Infiniti) de un ofiţer militar naţionalist alb (Sean Penn) - este poate surprinzător că până acum nu au existat prea multe reacții din partea celor de dreapta. Filmul începe cu un raid asupra unei facilităţi ICE pentru eliberarea deţinuţilor şi arată agenţi guvernamentali executând cu sânge rece suspecţi neînarmaţi şi trimiţând un agent sub acoperire într-o manifestaţie paşnică pentru a arunca un cocktail Molotov, cu scopul de a justifica folosirea forţei.
Se poate bănui că un film independent de trei ore despre rebeli de stânga nu trezeşte acelaşi interes din partea spectatorilor conservatori la fel ca un remake al unui clasic pentru familie precum „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”. Dar există unele nemulţumiri care susţin că filmul, la care Anderson a lucrat mulți ani, este de fapt cel nepotrivit la momentul nepotrivit, şi nu invers.
„Poţi găsi scuze pentru asta, dar, în esenţă, filmul este o apologie a terorismului radical de stânga, asta este”, a spus Ben Shapiro, care a prezis că filmul va câştiga „toate premiile Oscar” datorită orientării sale politice. „Are subtilitatea unei cărămizi... Sugestia de bază este o teorie a conspiraţiei în care Statele Unite sunt conduse de naţionalişti creştini suprematişti albi, iar toate persoanele de culoare şi câţiva călători simpatici şi incompetenţi, precum personajul lui DiCaprio, vor lupta împotriva întregului sistem. Şi acest sistem trebuie înfruntat cu preţul familiei, al prieteniei, al decenţei, al capacităţii umane de bază de a avea succes. Cu alte cuvinte, este mai bine să fii un ratat complet care îşi iroseşte viaţa bombardând lucruri la întâmplare pentru a elibera imigranţii ilegali să treacă graniţa fără discernământ, decât să fii un cetăţean productiv”.
„Pentru ca acest film să aibă vreun sens, trebuie să crezi că Statele Unite, astăzi, în acest moment, sunt o dictatură fascistă”, a scris David Marcus la Fox News, sub un titlu care numea filmul „o apologie nepotrivită pentru violenţa de stânga”. El a continuat: „Aceasta nu este doar o eroare periculoasă, ci, după cum am aflat recent, una mortală... Întregul film m-a enervat puţin, dar apoi mi-am amintit că administraţia Trump ia măsuri dure împotriva Antifa - teroriştii interni foarte reali de astăzi - şi poate că acesta va fi un film distractiv pentru ei să-l vizioneze odată ce vor fi toţi în închisoare”.
„Este o coincidenţă macabră că One Battle After Another se lansează atât de curând după asasinarea activistului conservator Charlie Kirk”, a scris The National Review sub un titlu care prezicea că filmul va provoca „sete de sânge”. „Filmul romantizează în mod incontestabil asasinatul politic... Anderson provoacă intenţionat setea de sânge a confraţilor săi treziţi (şi a spectatorilor din generaţia Z care nu ştiu nimic despre anii '60) prin celebrarea activităţilor insipide, eretice şi violente ale trecutului şi prezentului liberal. Titlul lui Anderson nu are esenţa lui Pynchon, dar visează cu ochii deschişi la o cultură a obstrucţiei politice şi a haosului fără sfârşit. Este cel mai iresponsabil film al anului”.
„Să urmăreşti One Battle After Another poate că nu este distractiv, dar celebrarea vitriolului şi a crimelor este clarificatoare”, a opinat The Blaze. „Nu este vorba despre obişnuita prejudecată „anti-conservatoare” a Hollywoodului. Când DiCaprio, mereu transpirat, strigă „Viva la revolución!” în timp ce detonează bombe, tu trebuie să aplauzi. Şi dacă nu aplauzi, ei bine, acele bombe sunt destinate ţie... Din ce în ce mai mult, Hollywoodul vede jumătate din ţară nu ca pe nişte concetăţeni cu convingeri învechite, ci ca pe nişte duşmani care merită pedepsiţi. Deţinerea de arme de foc, susţinerea frontierelor, votarea diferită - acestea nu sunt diferenţe de politică; ele sunt tratate ca infracţiuni morale, motive de exterminare”.
Unii critici, însă, au susţinut că politica filmului seamănă mai degrabă cu o fantezie satirică - de la conspiraţia suprematistă albă la reţeaua de stânga ultra-organizată în stilul Rezistenţei franceze şi până la comportamentul caricatural al colonelului Lockjaw, în stilul Dr. Strangelove. Flashback-ul de la începutul filmului, în care rebelii atacă un centru de detenţie, ar fi avut loc în timpul primului mandat al lui Obama, cu mulţi ani înainte ca primul mandat al preşedintelui Trump să provoace reacţii intense împotriva politicilor de imigrare ale SUA.
Revista progresistă The New Republic a abordat acest subiect într-un eseu care explorează temele politice ale filmului şi a concluzionat că „One Battle” este visul unei mişcări de stânga care nu există.
„Cea mai puţin credibilă parte este existenţa unui grup revoluţionar de stânga care ripostează fizic”, a scris David Klion, observând că „rebelii din filmul lui Paul Thomas Anderson seamănă mai puţin cu Weather Underground decât cu imaginea conspirativă a dreptei despre „supersoldaţii antifa”... Publicul de la proiecţia mea părea să se distreze de minune, râzând şi aplaudând pe tot parcursul filmului - şi, deşi eu am trăit One Battle After Another în acelaşi mod, în retrospectivă, a fost o reacţie oarecum discordantă, având în vedere descrierile extrem de relevante ale familiilor de imigranţi destrămate de agenţii federali înarmaţi”.
Într-un articol publicat în The Hollywood Reporter, Richard Newby a respins ideea că filmul ar promova violenţa în vreun fel: „Deşi unii susţin că filmul celebrează violenţa politică, acest lucru nu este deloc adevărat. Filmul o prezintă ca pe o soluţie temporară, una care, atunci când se trasează liniile de luptă, duce doar la victime de ambele părţi şi creează victime din cei care suferă în aceeaşi realitate a Americii”.
